Fărâme din sufletul meu...

  În întuneric... stă îngropată o sămânță vie De n-ar fi fost acolo, n-ar fi ajuns ce-avea să fie Stă și așteaptă în frig... o rază de lumină Și crede că viața-ntreagă îi este o ruină O, de nu ar fi scăldată în așa singurătate Ar ști că nu e îngropată într-o adâncă moarte Ci pentru înflorire, pentru a vedea lumina Pentru o nouă viață și-a locui grădina. Cu capul stă plecată, cu inima zdrobită Nu mai crede minunea, se simte părăsită Și se agață-n taină de-o veche promisiune Că va fi în lumină... dincolo de tăciune.

  Adevărul... E mai mult decât cuvintele rostite Sunt taine doar în miez de inimă trăite E mai mult decât tot ce s-a scris vreodată E un balsam pe rana care nu e vindecată Adevărul... nu e doar un glas care șoptește Adevărul e Acela care adânc mă prețuiește Nu e supărare, nu e răutate, nici strigare Este Acela singur care-n toate îmi e apărare Adevărul... cel mai scump care s-a scris vreodată A urcat pe deal cu crucea pe umăr purtată M-a iubit și S-a plecat mereu spre mine M-a găsit pierdut, dar m-a primit la Sine.

  Tu, Dumnezeu, cu picioare de om Ai pășit pe pământul uscat de păcat Tu, Dumnezeu, cu chipul de om M-ai primit atunci când toți m-au lăsat. Ești Dumnezeu, coborât pe pământ Și toți cei din jur șușotesc despre Tine Cum faci numai bine, scoli morți din mormânt Și vii plin de dragoste chiar și la mine. Tu ești Mesia, cel veșnic și sfânt Dar îmbrăcat cu un trup muritor Ești ca și mine, om din pământ Dar și un izvor de apă dătător. Ești Miel... și te lași pentru mine junghiat Zdrobit, sfâșiat de durere Dar vine și ziua când ești înviat Și-ntreaga Iudee-n tăcere.

  Te-a durut, Isuse, umărul sub cruce Dar mai mult, Isuse, vorba deloc dulce Te-au durut, Isuse, spinii de pe frunte Dar mai mult, Isuse, trădările crunte Te-au durut, Isuse, bicele romane Dar mai mult, Isuse, chipuri inumane Te-au durut, Isuse, palmele străpunse Dar mai mult, Isuse, gândurile ascunse Te-au durut, Isuse, picioarele rănite Dar mai mult, Isuse, vorbele primite. Te-au durut, Isuse, rănile și răstignirea Dar mai mult, Isuse, trădarea și umilirea. Te-au durut, Isuse... răni, ocare... toate Dar dragostea Ta a-ndurat... căci poate!

  Cel mai drag mi-e să vorbesc cu Tine Ești cel mai bun Prieten, cel mai drag Tu nu arunci, Isus, cu pietre-n mine Ci mă primești la pieptul Tău cu drag Cel mai drag mi-e să vorbesc cu Tine Tu nu mă lași să pier în necuprins Ci îmi primești și lacrimi și suspine Cu dragoste la pieptu-Ți mă ții strâns Tu nu m-arunci, Isus, cu nepăsare Ci mă iubești și mă primești mereu Tu-mi pui balsam pe răni usturătoare Și-mi ții în palma Ta sufletul meu. Iti mulțumesc... că nu mă dai afară Și niciodată singur' nu mă lași Ci Tu mă prinzi duios de a mea mână Din cel dintâi la cel din urmă pas.

  Când eram mică, o vedeam pe bunica doar ca pe o... bunică Nu știam pe atunci că a fost mai întâi femeie, apoi soție, mamă... și abia mai târziu... bunică Eu credeam că ea dintotdeauna a fost bunică Mai târziu, când îmi povestea din copilăria ei din anii de război și foamete, mi-am dat seama că a fost și ea copil Când îmi povestea despre bunicul, mi-am dat seama că a fost soție și apoi mamă Apoi am crezut ca odată ce a ajuns bunică, o voi avea mereu cu mine Și credeam că toată viața mea, oriunde voi fi, când voi reveni în acea curte, o voi găsi acolo pe... bunica Într-o zi, bunica a murit... Și atunci mi-am dat seama că bunica a fost și ea, mai întâi de toate... om... Și deodată, printr-o maturizare forțată, am înțeles că omul moare Oricât de puternic ar fi, oricât de bogat, oricât de fericit... sau poate nu chiar... oricât de sănătos, orice a făcut în viață, oricâți copii a avut, oricâte studii sau diplome, oricâți prieteni l-au vizitat... Și oricât de nemuritor pare un...

  În agonia sufletului mereu frânt Stă omul amorțit în grea visare Și înăuntrul trupului scos din pământ Stau înghețate lacrimile amare O, câte doruri se aștern deodată Și pare că nicicum nu se mai împlinesc Însă în inima prea greu încercată E și un crâmpei de Cer și un cor îngeresc Au amorțit dorințe, amintiri și vise Celulele pe rând cu toate încremenesc Și spre cetatea porților mereu deschise Merg toate care aici nu se mai împlinesc.