Fărâme din sufletul meu...

  Iubirea... în cea mai pură formă Am întâlnit-o în drum spre răstignire Nu e plătită pentru a lucra la normă Ci ea iubește adânc și cu putere Iubirea... în forma cea mai pură S-a așezat pe lemnul crucii grele Mereu e blândă și niciodată dură Ea suferă-n ascuns și în tăcere. Iubirea... mereu greșit e înțeleasă De cei ce nu-i știu adâncimea Ea însă este o împărăteasă Care-și răstigneşte firea Iubirea... nu e răutate, nu e răzbunare Este răbdare-n toate și aduce vindecare Nu e mânie, ură, certuri și cuvinte grele Iubirea e Hristos, ce aduce mângâiere. 

Nu știe nimeni... Ce visuri porți în pieptul tău Ce doruri sunt simțite-n suflet Decât El singur, Dumnezeu El știe ce-ți ascunzi în zâmbet Nu știe nimeni... Ce lacrimi ți-au brăzdat obrazul Ce multe răni ascunzi sub haină Cum viața și-a schimbat macazul Cu disperări strigate-n taină Nu știe nimeni... Câtă agonie și ce povară Câte cuvinte de ocară Ai îndurat și acum și tu ai obosit Căci chiar prieteni te-au rănit. Nu știe nimeni... Dar El le știe... dezamăgiri, Și pietre aruncate-n tine Cu toate... doar El te primește Și prin toate El te ține.

Oamenii vorbesc despre multe lucruri... unii despre carieră, cumpărături, meteo, covid... alții despre fotbal, lipsa de timp, insomnie, trafic... tot mai mult se aud lucruri despre încălzirea globală, poluare, mașini, legi ciudate... dar puțini sunt ca el el vorbea despre dragoste... el, nea Stelică, vorbea despre dragostea de Dumnezeu și dragostea de oameni de la el plecam cu lecții de viață, plecam mai bogați spiritual, plecam cu lacrimi... la nea Stelică ne duceam mereu cu dor și bucurie mereu ne făcea să râdem... avea un simț al umorului tacticos și nu ne lăsa să vedem cât se chinuia el să respire, deși îi știam durerea oamenii vorbesc în multe feluri... vorbesc strigând, vorbesc iute, aspru, unii încruntați, mulți prea obosiți... Nea Stelică vorbea cu multă dragoste... dragostea aceea din Dumnezeu... cea pașnică, blândă, plină de lumină acum... nea Stelică a plecat Acasă... E cu Acela pe care sufletul lui l-a iubit și l-a slujit... noi l-am iubit mult și îl vom purta me...

  Ai obosit... și drumu-n continuare e pietros Atâta mers... iar soarele e tot întunecos Ți-s tălpile uscate, cu răni usturătoare  Și fiecare rană te doare tot mai tare E praf... și-s țepi împrăștiați pe cale Și-oricât ai vrea să urci, o iei mereu la vale Sunt ghimpi ce te-nconjoară pe ulița credinței Și te înțeapă-n taină în valea umilinței Îngenunchezi... bolnav de-atâta neputință Te prăbușești... să te ridici tu nu mai ai voință Privești în jur rănit, cu atâta disperare Nu-i nimeni să te vadă... oh, câtă nepăsare... Ridică fruntea sus, la capătul cărării Stă însuși Dumnezeu, ce nu te-a dat uitării El te așteaptă acolo, chiar dacă nu Îl vezi Ca să te strângă-n brațe, chiar și de nu mai crezi.

  Îmi pare că-i sfârșit de veacuri pe pământ Natura întreagă... într-o tăcută frământare Iar oamenii... tot ocupați cu goana după vânt Și mistuiți de adâncă îngrijorare Zi după zi, vești de necazuri grele Și iar dureri și chinuri și ispite În orice loc, răsună vești prea rele Tot mai ciudate și mai neîntalnite Noi ocupați... cu bârfe, certuri, patimi Tot mai departe-i Cerul luminos Prinși în capcane, secătuiți de lacrimi L-am pus într-o icoană pe Hristos. Și am uitat că vine și că-i tot mai aproape Și am rămas căzuți în neagra, lungă noapte Ni-i candela tot goală și fără de ulei Și viața fără rugă,  doar cu necazul ei. Să ne trezim, noi, oameni, să fim cu luare aminte Să umplem cupa noastră cu bine și credință Să avem grijă ce facem și cum rostim cuvinte Să-L așteptăm pe Mire cu-ntreaga noast' ființă.

  În întuneric... stă îngropată o sămânță vie De n-ar fi fost acolo, n-ar fi ajuns ce-avea să fie Stă și așteaptă în frig... o rază de lumină Și crede că viața-ntreagă îi este o ruină O, de nu ar fi scăldată în așa singurătate Ar ști că nu e îngropată într-o adâncă moarte Ci pentru înflorire, pentru a vedea lumina Pentru o nouă viață și-a locui grădina. Cu capul stă plecată, cu inima zdrobită Nu mai crede minunea, se simte părăsită Și se agață-n taină de-o veche promisiune Că va fi în lumină... dincolo de tăciune.

  Adevărul... E mai mult decât cuvintele rostite Sunt taine doar în miez de inimă trăite E mai mult decât tot ce s-a scris vreodată E un balsam pe rana care nu e vindecată Adevărul... nu e doar un glas care șoptește Adevărul e Acela care adânc mă prețuiește Nu e supărare, nu e răutate, nici strigare Este Acela singur care-n toate îmi e apărare Adevărul... cel mai scump care s-a scris vreodată A urcat pe deal cu crucea pe umăr purtată M-a iubit și S-a plecat mereu spre mine M-a găsit pierdut, dar m-a primit la Sine.