E iarnă în suflet fără Dumnezeu

Început de decembrie

Frigul se așează timid în brațele iernii...

E iarnă și e frig atunci când trăim fără de Dumnezeu

Viața e tristă,  pustie și goală

Cuprins de întuneric,  sufletul se zbate căutând măcar un strop de lumină

Alergăm fără țintă, suntem tot mai ocupați, am uitat să căutăm mai presus de toate Împărăția Lui...

"Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra."

(Evanghelia după Matei) 

Noi  căutăm celelalte lucruri iar la final nu găsim nimic... nici lucrurile după care am alergat pierzând sănătate și timp, nici Împărăția Lui...

Uităm că tot ce facem pentru pământ nu trece granița Veșniciei, uităm că banii, mașinile, casele... rămân aici... iar noi continuăm să alergăm căutând să agonisim tot mai mult...

Dumnezeu nu ne va întreba câte mașini sau case am avut,  nici câți bani am strâns... În Veșnicie va conta cât am iubit, cât am dăruit și cât am iertat... dar noi uităm...

Unde fugim așa grăbiți zi după zi?

Oare nu fugim de Dumnezeu?

Ne mințim pe noi înșine și ne pierdem mântuirea... propria mântuire...

Uităm că mântuirea a luat forma unei cruci, s-a scris cu sânge nevinovat,  a avut mâinile și picioarele străpunse de cuie, iar carnea i-a fost brăzdată fără milă de bicele soldaților romani... uităm și rămânem nepăsători...

"Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem tămăduiți.

Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor." 

Isaia 53:5

În nepăsarea noastră, ajungem triști și rămânem singuri 

Ne-am obișnuit să punem pe chip un zâmbet deşi sufletul e plin de amărăciune...

Astfel, cu un zâmbet pe chip, trecem prin viață... deși umerii ne sunt împovărați... cărăm saci cu păcate, răni sângerânde, dureri nealinate... le purtăm ca un trofeu câștigat după o viață trăită de-a valma... după ce zi după zi am făcut alegeri greșite, am luat decizii păcătoase... acum ne cărăm sacii cu toate câte am strâns în alergarea noastră pe sub soare...

Știm fiecare ce am strâns...

Da, am ajuns apăsați de povara păcatelor,  avem sufletele împovărate cu toți cei pe care nu i-am iertat, iar trupurile ne sunt răpuse de boală...

Trăim haotic, mâncăm pe fugă fără să  putem simți măcar gustul mâncării...

Ah cât de repede luăm ritmul lumii... fără ca măcar să ne întrebăm dacă e ritmul potrivit pentru paşii noștri de pribeag...

Așa se face ca ne ducem singuri poverile... bolile, durerile, păcatele, amărăciunea...

Și asta pentru că am uitat că Mântuitorul poate lua de pe umerii noștri TOATE cele rele... dacă mergem la El și I le dăm...

"Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă."

(Evanghelia după Matei)