Fărâme din sufletul meu...

  S-a scris cândva pe cruce poemul mântuirii Cu sângele țâşnind de dragul omenirii Cu trupul sfârtecat și oasele zdrobite Cu carnea sfâșiată și mâini sus pironite S-a scris cândva iubirea pe dealul de durere Prin omul de la mijloc, fără de mângâiere Așa s-a scris iubirea, cu răni usturătoare Lăsând în urmă teamă și semne de-ntrebare S-a scris cândva-ntr-o vineri și încă se mai scrie Prin toți acei ce sufăr și câți or să mai fie Și iată cum iubirea se scrie-n suferință Până la duminica ce-aduce biruință.

  Miroase a sfârșit de toamnă pe la noi Cu ploi, un fum de ceață și copacii goi Cu oameni rătăciți pe străzi aglomerate Cu amintiri ce dor și vise îngropate Miroase a tristețe, a boală și durere Și lacrimi care curg fără vreo mângâiere Cu răni fără balsam și geamuri aburite Cu magazine pline și frunze veştejite Miroase a tăcere, cu măști pe fețe triste Cu bucuria care curând n-o să existe Cu trupuri obosite și case fumegânde Cu grădini cu frunze de colo și niciunde Miroase a nepăsare, a inimi tot mai goale A gânduri risipite pe a vieții lungă cale Miroase a gol, a ceață, a tot sau a nimic Căci omenirea toată se stinge câte un pic.

  Suntem săraci în dragostea pe care-o oferim Suntem mărunți... căci prea puțin iubim Suntem prea goi... de adevăr și de cuvântul sfânt Și încălcăm în taină orice legământ Pășim cu fruntea sus, cu măștile pe față Și nu vedem... și-n suflet e așternută ceață Credem că bogăția e tot ce strângi și ai Dar am uitat că este doar dragostea ce-o dai Rostim cuvinte grele și vorbe care dor Uităm că anii trec și oamenii toți mor Căci trece viața iute și plină de durere Cu răni fără balsam și singuri și-n tăcere O, ce vei face, Doamne, să vii în ajutor? Vei despărți iar marea pentru al Tău popor? Vei ridica un Moise, un David, un Ilie? Ai milă, o, Stăpâne, nu ne lăsa-n pustie...

  E înnorat fără Tine Și nori se tot adună Și plouă cu suspine Și fulgeră și tună E frig fără Tine Și plouă și-i vânt Rămâi lângă mine Eu, strop de pământ E trist fără Tine Nu-i zi de sărbătoare E valea cu suspine E secetă arzătoare. E bine lângă Tine Iar candela-i aprinsă Rămâi mereu cu mine În brațul Tău cuprinsă.

  Sunt toamnă Cu seri mai ploioase, cu zile însorite Cu adieri de vânt și frunze-ngălbenite Sunt toamnă Cu nopți dulci-amare, cu zile frumoase Cu nuci obosiți, cu flori uscăcioase Sunt toamnă Cu cer albastru și miros de fum Cu vise neîmplinite și făcute scrum Sunt toamnă Cu ceață uneori și gânduri frământate Cu pomi în grădină și roade bogate Sunt toamnă Cu nostalgie, doruri, vise, mere coapte Cu ograda cosită-n livezile toate Sunt toamnă. 

  Ne ducem toți pe drumul fără întoarceri Căci orice început se va sfârși într-o zi Suntem doar călători spre drumul fără întoarceri Căci vom pleca-ntr-o zi de unde am venit Țărâna se va întoarce în lutu-ntunecos Iar sufletul va merge în locul glorios De a urmat pe Domnul, de nu, el va pieri Și în adâncul veșnic cu amar s-o chinui Ne ducem toți pe rând spre veșnicele porți Ne-om pune pașii noștri în rând cu ei, cu toți Și într-o clipă numai, la glasul Celui sfânt Lăsa-vom tot în urmă, plecând de pe pământ.

  A obosit pământul și poartă-n piept durere Și dincolo de zumzet ascunde-n el tăcere Suspină după bine, viață și frumos Dar este ars de soare și-i tare secetos A obosit pământul și rănile îl dor Că-n el e atâta boală și oameni care mor Prea multă viclenie, ură și răzbunare Iar fruntea-i este plină de trudă și sudoare A obosit pământul și strigă, vrea dreptate Așteaptă învierea că-i învelit în moarte Și-n lunga așteptare se roagă neîncetat Să scape de blestem... de boală și păcat A obosit pământul de ploaie și de vânt De anotimpuri frânte, haotice cum sunt De dor după zăpadă, de iarba prea uscată De oameni reci și aspri, de omenirea toată A obosit pământul dar ziua e aproape Când va veni chiar Domnul să judece pe toate Și iată, sus pe nori, deodată se zărește Căci vine după noi Acel ce ne iubește.