Sunt praf... o moleculă smulsă din țărână

Sunt praf... o moleculă smulsă din țărână
Și-am fost frumos alcătuită de olar
Un simplu meșteșug... doar din țărână
Cu viață pe pământul dulce-amar

Sunt frunză... și-s purtată peste tot de vânt
Prin anotimpurile toate... cald sau frig
Suită pân' la cer, trântită la pământ
Dusă de val prin toate sau prin nimic

Sunt o petală... iar floarea se usucă sau e vie
Depinde ce mai vreme e-n câmpie
De e udată, e verde și e frumoasă
De e uitată, e arsă și uscăcioasă.

Sunt carne, oase, piele, stropi de sânge
Dar în adânc sunt doar un suflet îmbrăcat
Și oricât de mult țărâna-mi poate plânge
Râuri de apă din suflet îmi vor curge... neîncetat.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poveste de toamnă

E toamnă... după o vreme în care nu am mai modelat în litere gândurile ce le port, iată-mă luând din nou literele și modelând cu ele trăirile mele... E toamnă... Un amestec de cald și frig, de soare, nori și ploaie, de frunze încă verzui și frunze deja uscate și pictate în nuanțe arămii... Într-o toamnă de demult, după ce m-ai țesut minuțios în pântecele mamei mele, m-am născut când lutul meu a prins viață ieșind sângeriu din lutul mamei mele... mă aflu mărunțică în mâinile unui medic ce mă ridică în sus spunându-i mamei mele că are o fată... Într-o toamnă m-am născut din nou când inima mea a tresărit auzind bătăile inimii Tale... și am recunoscut îndată după bătăile inimii Tale ca Tu îmi ești Tată și că atunci, în acel moment, ai lăsat cele 99 de oi ca să mă salvezi pe mine... și de atunci mă tot salvezi... clipă de clipă... Într-o toamnă pruncul meu cel mare a prins viață, ieșind prin lupte aprigi din lutul meu stors de putere... Într-o altă toamnă, pruncul meu cel ...

Citiți mai multe

Departe-mi pare Cerul

Departe-mi pare Cerul Când port în piept durere Când nu cunosc misterul Când totul e tăcere Departe-mi pare Cerul Când rana se desface Când port pe umeri greul Când n-am în suflet pace Departe-mi pare Cerul Când nu zăresc lumină Când se sfărâmă eul În haos și ruină Departe-mi pare Cerul Căci Tu îmi pari departe Dar știu... vine tot zi Și după neagra noapte...

Citiți mai multe

Sfârșit de veacuri

Îmi pare că-i sfârșit de veacuri pe pământ Natura întreagă... într-o tăcută frământare Iar oamenii... tot ocupați cu goana după vânt Și mistuiți de adâncă îngrijorare Zi după zi, vești de necazuri grele Și iar dureri și chinuri și ispite În orice loc, răsună vești prea rele Tot mai ciudate și mai neîntalnite Noi ocupați... cu bârfe, certuri, patimi Tot mai departe-i Cerul luminos Prinși în capcane, secătuiți de lacrimi L-am pus într-o icoană pe Hristos. Și am uitat că vine și că-i tot mai aproape Și am rămas căzuți în neagra, lungă noapte Ni-i candela tot goală și fără de ulei Și viața fără rugă, doar cu necazul ei. Să ne trezim, noi, oameni, să fim cu luare aminte Să umplem cupa noastră cu bine și credință Să avem grijă ce facem și cum rostim cuvinte Să-L așteptăm pe Mire cu-ntreaga noast' ființă.

Citiți mai multe

Fărâme din sufletul meu...

Faceți căutări pe acest blog