Fărâme din sufletul meu...

  Murim cam mâine ... și-n urmă ce-am lăsat? Un chip scăldat în lacrimile ce-au picurat în taină O rugăciune spusă cu glasul tremurat Și gânduri îmbrăcate mereu în neagră haină Murim cam mâine ... și-n urmă ce-am lăsat? Răni sufletelor dragi și vorbe ce-au durut O viață care a fost trăită în păcat Cu răutatea crez și numai timp pierdut Murim cam mâine ... și-n urmă ce-am lăsat? O viață prăfuită... de certuri și minciuni În loc de bucurie și având un trai curat Un suflet plin de rău, în loc de rugăciuni.

  Si Te-ai plecat spre noi, fărâme de pământ Și dintr-odată timpul... pare că s-a oprit Și într-un pântec gol, Tu ai suflat Duh Sfânt Tu, Dumnezeu, ca embrion Te-ai făurit Și după luni de zile, veneai biruitor Tu, Împărat al slavei, în lumea de păcat Ca unul dintre noi, Tu, Domnul domnilor Printre dureri amare, născut aur curat Și Ți-a fost ieslea casă, a fost al Tău palat Și Tu, Lumina lumii, în noapte ai coborât Tu ai făcut pământul dar Te-ai făcut sărac Și din Înalt, din slavă, în grajd Te-ai coborât. Tu ne primești la Tine pe toți, pe orișicare Și vin păstori și magi... și vin din depărtare Însă mai marii preoți nu vor să Ți se-nchine Ei, slujitorii Tăi, nu se smeresc la Tine. Să fim cu luare aminte în zi de sărbătoare Să-ngenunchem la iesle, s-aducem osanale Să fim cu luare aminte în zi de sărbătoare S-aducem daruri sfinte-n mireasmă de iertare.

  Tu m-ai făcut din lut, țărână cenușie Și ai rostit spre lutul rece: viață Dar eu mă scurg spre clipa străvezie Sunt doar o umbră în negura de ceață. M-am fărâmat și sunt bucăți căzute Din clipele amare, de greu și de durere Și am ajuns cu buzele tăcute Fără speranță și fără de putere. Sunt cioburi aruncate pe o podea prea rece Petale ofilite din floarea cea uscată Cu vise îngropate prin viața care trece Cu frunzele uscate în noaptea întunecată Dar mă ridic deodată și mă lipesc la loc Și am din nou putere primită ca prin foc M-am reclădit din lacrimi și răni usturătoare Pe-altarul rugăciunii, urcând înspre splendoare. Mi-am înălțat privirea, privesc iară spre Cer Mi-e rădăcina înfiptă în Adevăr, Lumină Mă 'nalț înspre Cetate, pătrund înspre mister Spre Dumnezeul veșnic, eu, bulgăre de tină.

  S-a scris cândva pe cruce poemul mântuirii Cu sângele țâşnind de dragul omenirii Cu trupul sfârtecat și oasele zdrobite Cu carnea sfâșiată și mâini sus pironite S-a scris cândva iubirea pe dealul de durere Prin omul de la mijloc, fără de mângâiere Așa s-a scris iubirea, cu răni usturătoare Lăsând în urmă teamă și semne de-ntrebare S-a scris cândva-ntr-o vineri și încă se mai scrie Prin toți acei ce sufăr și câți or să mai fie Și iată cum iubirea se scrie-n suferință Până la duminica ce-aduce biruință.

  Miroase a sfârșit de toamnă pe la noi Cu ploi, un fum de ceață și copacii goi Cu oameni rătăciți pe străzi aglomerate Cu amintiri ce dor și vise îngropate Miroase a tristețe, a boală și durere Și lacrimi care curg fără vreo mângâiere Cu răni fără balsam și geamuri aburite Cu magazine pline și frunze veştejite Miroase a tăcere, cu măști pe fețe triste Cu bucuria care curând n-o să existe Cu trupuri obosite și case fumegânde Cu grădini cu frunze de colo și niciunde Miroase a nepăsare, a inimi tot mai goale A gânduri risipite pe a vieții lungă cale Miroase a gol, a ceață, a tot sau a nimic Căci omenirea toată se stinge câte un pic.

  Suntem săraci în dragostea pe care-o oferim Suntem mărunți... căci prea puțin iubim Suntem prea goi... de adevăr și de cuvântul sfânt Și încălcăm în taină orice legământ Pășim cu fruntea sus, cu măștile pe față Și nu vedem... și-n suflet e așternută ceață Credem că bogăția e tot ce strângi și ai Dar am uitat că este doar dragostea ce-o dai Rostim cuvinte grele și vorbe care dor Uităm că anii trec și oamenii toți mor Căci trece viața iute și plină de durere Cu răni fără balsam și singuri și-n tăcere O, ce vei face, Doamne, să vii în ajutor? Vei despărți iar marea pentru al Tău popor? Vei ridica un Moise, un David, un Ilie? Ai milă, o, Stăpâne, nu ne lăsa-n pustie...

  E înnorat fără Tine Și nori se tot adună Și plouă cu suspine Și fulgeră și tună E frig fără Tine Și plouă și-i vânt Rămâi lângă mine Eu, strop de pământ E trist fără Tine Nu-i zi de sărbătoare E valea cu suspine E secetă arzătoare. E bine lângă Tine Iar candela-i aprinsă Rămâi mereu cu mine În brațul Tău cuprinsă.