Calc pe drumul prăfuit din cetate Praful se ridică în urma pașilor mei timizi Îmi sprijinesc mâinile obosite pe zidul fumuriu Te caut... Te caut cu privirea... Te zăresc cu greu... printre pâlcuri de oameni care Îți sorb grația cuvintelor ce le rostești cu o putere cum nu s-a mai văzut Nu, nu e nicidecum puterea mâniei, dimpotrivă, e puterea iubirii... Îți aud glasul... atât de frumos rostești adevăruri deseori dureroase, cu atâta iubire îmbraci cuvintele Tale Emani atâta eleganță... prin fiecare gest, fiecare mișcare, fiecare privire adâncită în ochii celor ce Te ascultă Unii Te cred din toată inima, alții doar Te cercetează și caută doar doar vreun motiv să Te provoace la ceartă Dar Tu... Oh... Tu... Nu... Tu nu ești ca ei... Tu nu le răspunzi pe măsura răutății lor ieftine Tu ai o eleganță, o finețe, o delicatețe în purtare, în vorbire Tu ai Cerul în ochii-Ți limpezi... chiar și pentru cei ce scuipă foc din iadul inimilor murdare Tu nu Te cobori atât de jos încât să
Popas la fântână... o simplă samariteancă de vorbă cu Hristos...