Fărâme din sufletul meu...

  Murim cam mâine ... și-n urmă ce-am lăsat? Un chip scăldat în lacrimile ce-au picurat în taină O rugăciune spusă cu glasul tremurat Și gânduri îmbrăcate mereu în neagră haină Murim cam mâine ... și-n urmă ce-am lăsat? Răni sufletelor dragi și vorbe ce-au durut O viață care a fost trăită în păcat Cu răutatea crez și numai timp pierdut Murim cam mâine ... și-n urmă ce-am lăsat? O viață prăfuită... de certuri și minciuni În loc de bucurie și având un trai curat Un suflet plin de rău, în loc de rugăciuni.

  Si Te-ai plecat spre noi, fărâme de pământ Și dintr-odată timpul... pare că s-a oprit Și într-un pântec gol, Tu ai suflat Duh Sfânt Tu, Dumnezeu, ca embrion Te-ai făurit Și după luni de zile, veneai biruitor Tu, Împărat al slavei, în lumea de păcat Ca unul dintre noi, Tu, Domnul domnilor Printre dureri amare, născut aur curat Și Ți-a fost ieslea casă, a fost al Tău palat Și Tu, Lumina lumii, în noapte ai coborât Tu ai făcut pământul dar Te-ai făcut sărac Și din Înalt, din slavă, în grajd Te-ai coborât. Tu ne primești la Tine pe toți, pe orișicare Și vin păstori și magi... și vin din depărtare Însă mai marii preoți nu vor să Ți se-nchine Ei, slujitorii Tăi, nu se smeresc la Tine. Să fim cu luare aminte în zi de sărbătoare Să-ngenunchem la iesle, s-aducem osanale Să fim cu luare aminte în zi de sărbătoare S-aducem daruri sfinte-n mireasmă de iertare.

  Tu m-ai făcut din lut, țărână cenușie Și ai rostit spre lutul rece: viață Dar eu mă scurg spre clipa străvezie Sunt doar o umbră în negura de ceață. M-am fărâmat și sunt bucăți căzute Din clipele amare, de greu și de durere Și am ajuns cu buzele tăcute Fără speranță și fără de putere. Sunt cioburi aruncate pe o podea prea rece Petale ofilite din floarea cea uscată Cu vise îngropate prin viața care trece Cu frunzele uscate în noaptea întunecată Dar mă ridic deodată și mă lipesc la loc Și am din nou putere primită ca prin foc M-am reclădit din lacrimi și răni usturătoare Pe-altarul rugăciunii, urcând înspre splendoare. Mi-am înălțat privirea, privesc iară spre Cer Mi-e rădăcina înfiptă în Adevăr, Lumină Mă 'nalț înspre Cetate, pătrund înspre mister Spre Dumnezeul veșnic, eu, bulgăre de tină.

  S-a scris cândva pe cruce poemul mântuirii Cu sângele țâşnind de dragul omenirii Cu trupul sfârtecat și oasele zdrobite Cu carnea sfâșiată și mâini sus pironite S-a scris cândva iubirea pe dealul de durere Prin omul de la mijloc, fără de mângâiere Așa s-a scris iubirea, cu răni usturătoare Lăsând în urmă teamă și semne de-ntrebare S-a scris cândva-ntr-o vineri și încă se mai scrie Prin toți acei ce sufăr și câți or să mai fie Și iată cum iubirea se scrie-n suferință Până la duminica ce-aduce biruință.

  Miroase a sfârșit de toamnă pe la noi Cu ploi, un fum de ceață și copacii goi Cu oameni rătăciți pe străzi aglomerate Cu amintiri ce dor și vise îngropate Miroase a tristețe, a boală și durere Și lacrimi care curg fără vreo mângâiere Cu răni fără balsam și geamuri aburite Cu magazine pline și frunze veştejite Miroase a tăcere, cu măști pe fețe triste Cu bucuria care curând n-o să existe Cu trupuri obosite și case fumegânde Cu grădini cu frunze de colo și niciunde Miroase a nepăsare, a inimi tot mai goale A gânduri risipite pe a vieții lungă cale Miroase a gol, a ceață, a tot sau a nimic Căci omenirea toată se stinge câte un pic.

  Suntem săraci în dragostea pe care-o oferim Suntem mărunți... căci prea puțin iubim Suntem prea goi... de adevăr și de cuvântul sfânt Și încălcăm în taină orice legământ Pășim cu fruntea sus, cu măștile pe față Și nu vedem... și-n suflet e așternută ceață Credem că bogăția e tot ce strângi și ai Dar am uitat că este doar dragostea ce-o dai Rostim cuvinte grele și vorbe care dor Uităm că anii trec și oamenii toți mor Căci trece viața iute și plină de durere Cu răni fără balsam și singuri și-n tăcere O, ce vei face, Doamne, să vii în ajutor? Vei despărți iar marea pentru al Tău popor? Vei ridica un Moise, un David, un Ilie? Ai milă, o, Stăpâne, nu ne lăsa-n pustie...

  E înnorat fără Tine Și nori se tot adună Și plouă cu suspine Și fulgeră și tună E frig fără Tine Și plouă și-i vânt Rămâi lângă mine Eu, strop de pământ E trist fără Tine Nu-i zi de sărbătoare E valea cu suspine E secetă arzătoare. E bine lângă Tine Iar candela-i aprinsă Rămâi mereu cu mine În brațul Tău cuprinsă.

  Sunt toamnă Cu seri mai ploioase, cu zile însorite Cu adieri de vânt și frunze-ngălbenite Sunt toamnă Cu nopți dulci-amare, cu zile frumoase Cu nuci obosiți, cu flori uscăcioase Sunt toamnă Cu cer albastru și miros de fum Cu vise neîmplinite și făcute scrum Sunt toamnă Cu ceață uneori și gânduri frământate Cu pomi în grădină și roade bogate Sunt toamnă Cu nostalgie, doruri, vise, mere coapte Cu ograda cosită-n livezile toate Sunt toamnă. 

  Ne ducem toți pe drumul fără întoarceri Căci orice început se va sfârși într-o zi Suntem doar călători spre drumul fără întoarceri Căci vom pleca-ntr-o zi de unde am venit Țărâna se va întoarce în lutu-ntunecos Iar sufletul va merge în locul glorios De a urmat pe Domnul, de nu, el va pieri Și în adâncul veșnic cu amar s-o chinui Ne ducem toți pe rând spre veșnicele porți Ne-om pune pașii noștri în rând cu ei, cu toți Și într-o clipă numai, la glasul Celui sfânt Lăsa-vom tot în urmă, plecând de pe pământ.

  A obosit pământul și poartă-n piept durere Și dincolo de zumzet ascunde-n el tăcere Suspină după bine, viață și frumos Dar este ars de soare și-i tare secetos A obosit pământul și rănile îl dor Că-n el e atâta boală și oameni care mor Prea multă viclenie, ură și răzbunare Iar fruntea-i este plină de trudă și sudoare A obosit pământul și strigă, vrea dreptate Așteaptă învierea că-i învelit în moarte Și-n lunga așteptare se roagă neîncetat Să scape de blestem... de boală și păcat A obosit pământul de ploaie și de vânt De anotimpuri frânte, haotice cum sunt De dor după zăpadă, de iarba prea uscată De oameni reci și aspri, de omenirea toată A obosit pământul dar ziua e aproape Când va veni chiar Domnul să judece pe toate Și iată, sus pe nori, deodată se zărește Căci vine după noi Acel ce ne iubește.

  Sunt praf... o moleculă smulsă din țărână Și-am fost frumos alcătuită de olar Un simplu meșteșug... doar din țărână Cu viață pe pământul dulce-amar Sunt frunză... și-s purtată peste tot de vânt Prin anotimpurile toate... cald sau frig Suită pân' la cer, trântită la pământ Dusă de val prin toate sau prin nimic Sunt o petală... iar floarea se usucă sau e vie Depinde ce mai vreme e-n câmpie De e udată, e verde și e frumoasă De e uitată, e arsă și uscăcioasă. Sunt carne, oase, piele, stropi de sânge Dar în adânc sunt doar un suflet îmbrăcat Și oricât de mult țărâna-mi poate plânge Râuri de apă din suflet îmi vor curge... neîncetat.

  Cum pomul după roade se cunoaște Și omul se cunoaște după fapte Și cum în pom vezi de sunt fructe coapte Și-n om zărești ce inima îi poate Cum poate alunul ca să facă pere Sau un măslin ca să rodească mere? Așa nici omul rău n-are putere Să facă ce Dumnezeu îi cere Și cum se poate via să rodească mure Sau din cais să poți culege prune? Așa nici omul bun nu poate spune Cuvintele diavolului... ce-s nebune Și iată omul se cunoaște după fapte Orice ar spune și ar crede despre sine Precum în pom se văd fructele coapte Precum te porți... eu te cunosc pe tine.

  Mireasă... ți-e rochia albă tare prăfuită Așa-ți aștepți tu mirele să vină Cu o haină ca o zdreanță ponosită Făcând din dragostea de El... ruină? Și iată că ți-e rupt acum veșmântul Și albul frământat în nuanțe cenușii Ți-ai încălcat în toate legământul Și ce-ai promis tu ieri, azi nu mai știi De ce privești mereu spre toți străinii Și uiți că tu ai Mirele cel mai frumos? Și-n loc s-aduci lumină întunecimii Faci din lumină... un loc întunecos O, lasă viclenia și fii cu luare aminte Veghează, candela să nu îți fie stinsă Mai toarnă ulei, mai strigă spre morminte Ca toți să fie-n viață și cu făclia aprinsă. Și curățește-ți haina, să fie făr' de pată Și luptă cu-ndrăzneală și fără de rușine Așteaptă Mirele căci va veni odată Și unde este El, te duce și pe tine.

  Ce doruri sfinte prin pustiu mă poartă Sunt doruri scrise-n taină pe-a inimii cărare E-un dor de Cer, de Veșnicie, în ființa toată E-un dor de a păși departe, dincolo de soare. Mi-e dor de Cerul luminat, de bine și frumos De îngeri, de lumină, de bucurii depline De sfinți, de adevăruri și de al meu Cristos De tot ce e senin, mi-e dor, Doamne, de Tine. Mi-e dor de Pavel, Petru, Ioan și Timotei Mi-e dor de toți cei care au fost chemați acasă Mi-e dor de cei ce-s sfinți, sa fiu acol' cu ei Și împreună toți să stăm cu El la masă.

  Eram singură în cetate și mi-era deodată frig Am căutat căldură și am început apoi să strig Imi auzeam ecoul și în rest... nimic Doar ruine în juru-mi, în rest nu zăream nimic Mi-am apucat rochia în mâini și am început să alerg grăbită Nu puteam să mă opresc deși eram prea obosită Voiam să găsesc undeva o urmă de speranță Un loc unde să mă pot simți din nou în siguranță Și dintr-odată pe cărare spinii reci mă înconjoară Mă agață dintr-odată și mă fac toți de ocară Mă împiedic și de pietre aruncate în mine odată Și ajung într-o cămară rece și întunecată Ies afară, alerg în ploaie, căutând din nou căldură Dar e tot mai rece afară și ceață și calc pe zgură O, dar iată chiar ieșirea, o să plec de aici departe Căci mă așteaptă al meu Părinte, dincolo de acestea toate.

Și sunt și clipe grele-n viață Când ești cuprins de răni și de dureri Când inima cu totul îți îngheață Și vorbe nu mai ai, ci doar tăceri Și vin și valuri care te doboară Și te aruncă deodată la pământ Când val cu val adesea te împresoară Și sufletul e ca o frunză-n vânt Și se aud și glasuri ce condamnă Și vorbe care seceră adânc în tine Și zi de zi e doar o lungă toamnă Și oriunde te afli, nu e bine Dar dincolo de toate, se va zări lumina Căci după noaptea lungă vine zi Și soare va fi iară aducând lumina Chiar dincolo de norii cenușii.

Și iată Doamne ziua când Tu rămâi sărac Când nu-Ți rostesc cuvinte, când pot doar ca să tac Când candela mi-e goală, când nu mai torn ulei Când calc doar prin pustiu și fără de temei Și mi-a secat izvorul și apă nu mai beau Și mi-e olog piciorul și nu mai merg, ci stau Mi s-a golit fântâna și-i seacă, fără apă Nici oaia din câmpie din ea nu se adapă Nici muzica din suflet nu pot a-Ți mai cânta Căci glasul mi s-a stins în toată rana mea Și nu mă vede nimeni, căci singură am rămas Cu candela tot stinsă și tot neavând glas Și goală mi-e grădina, nici flori nu prea mai sunt Petalele-s căzute și frunzele în pământ Copacii s-au uscat și vântul bate tare Și iarba e căzută și prinsă în vâltoare Și iată Doamne ziua când Tu rămâi sărac Când n-am nici rugăciune să Îți rostesc, ci tac Când sufletul zdrobit e plin de amărăciune Când neagră mi-e durerea, de parc-ar fi tăciune.

Cu Dumnezeu la masă și totuși trădător Așa a fost el, Iuda, pe lângă al meu Păstor Așa sunt mulți și astăzi în lumea ce trăim De parcă uită toți... cam mâine că murim Cu Isus în slujire, pe munte ori pe mare Dar fără El în suflet și fără înflăcărare Așa sunt mulți și astăzi ce zic că sunt ai Lui Dar fapta te trădează și vorbele ce spui Cu Domnul în lucrare și martor la minuni Dar fără El în viață, cerând alte minuni Așa sunt mulți și astăzi ce spun că Il cunosc Dar vai de ceia care pe El nu-L mai cinstesc Cu Isus în cetate... vezi un olog mergând Dar tu rămâi departe, tot parcă necrezând Așa sunt mulți și astăzi ce spun că Il iubesc Totuși prin a lor fapte ei Îl batjocoresc Prietene, ia seama la inima ce-o porți în tine Și vezi de ești cu Domnul sau de îi ești departe De ai uitat de sângele ce-a curs și pentru tine Cere-I din nou iertare, de El mereu ca să ai parte.

Și Ți-am văzut puterea, Doamne În ploaia care ne-ai trimis Și Ți-am văzut mânia, Doamne În grindina ce ne-ai trimis Ne-ai amintit încă o dată Că Tu exiști și ești prea mare Și am văzut natura toată Cum Te ascultă cu onoare Și Te-am simțit tot mai aproape Cum vii să judeci tot pământul Și toți vor fi trimiși departe Toți cei ce n-ascultă Cuvântul Te-aștept cu dor, o, Doamne Sfinte Să vii din Cer să faci dreptate Să Te cobori la noi, Părinte Și să ne judeci după Carte.

Si-am fost și la mormântul tău, bunico Și am udat și florile de pe mormânt Și-mi este tot mai dor de tin' bunico Dar bine că te știu cu Cel ce-i sfânt Ai fost cândva ce sunt eu astăzi Ai fost fărâmă de țărână vie Voi fi și eu ce ești tu astăzi Lut frământat... în groapa cenușie De te-aș vedea, ți-aș povesti de mine Că nu mai știi de anii ce-au trecut Mereu stăteam eu la povești cu tine Dar iată... în curtea veche, rămân tăcut' De tine dorul mă aduce mai aproape Și uneori te caut unde erai cândva Dar totuși tu rămâi așa departe Si deși plină... e goală curtea ta Dar va veni și ziua cea frumoasă Când cu dor noi ne vom revedea Când Tatăl mă va chema acasă Cu dor și bucurie te voi îmbrățișa.

Te-am văzut cum treceai pe potecă prin praf Te-am privit și-am strigat imediat către Tine Am văzut cum călcai și în urmă... doar praf... Dar de atâta mulțime... Tu nu mă auzeai pe mine Te-am auzit cum vorbeai despre casa cerească Și cum chemai toată lumea ca să o locuiască Te-am strigat... oare mă primești acolo și pe mine? Dar de atâta mulțime... Tu nu mă auzeai pe mine Te-am simțit cum fugeai spre Lazăr, Maria și Marta Te-am auzit spunând că doar Tu ești poarta Și dacă prin Tine intrăm, avem viața și adevărul Și Te-am strigat... dar Tu chemai pe Lazăr să lase mormântul Te-am văzut cum urcai spre Golgota... în veșmânt de sânge Te-am privit prin mulțime și am început a plânge Te-am strigat... Isuse, pot oare să Te ajut cumva? Să îți mai alin durerea, să îți dau apă, poate ai bea? Să strig la soldați... în Tine să nu mai dea? Și-ai răspuns blând... Tu, fiică, vino, să ducem amândoi crucea grea...

Departe-mi pare Cerul Când port în piept durere Când nu cunosc misterul Când totul e tăcere Departe-mi pare Cerul Când rana se desface Când port pe umeri greul Când n-am în suflet pace Departe-mi pare Cerul Când nu zăresc lumină Când se sfărâmă eul În haos și ruină Departe-mi pare Cerul Căci Tu îmi pari departe Dar știu... vine tot zi Și după neagra noapte...

Astăzi, de ziua copilului, aș vrea să vă spun că mă simt binecuvântată să vă am pe voi ca părinți... Mulțumesc... pentru timpul petrecut cu mine, pentru joacă și lecții pentru nopțile nedormite când eram bolnavă... și mai mereu eram... pentru zâmbete și încurajări pentru cei șapte ani de-acasă... si chiar mai mulți pentru educația frumoasă și atât de rară în lume... pentru răbdarea pe care puțini părinți o au pentru dragostea arătată mereu... fie cu note mari, fie cu unele mai mici... fie sănătoasă, fie bolnavă pentru scutecele spălate... și multe au mai fost pentru feliile de pizza mâncate împreună seara și pentru feliile de pepene mâncate la umbră în toiul verii pentru toate sacrificiile... și au fost foarte multe pentru multe altele, dar timpul nu îmi ajunge să le mai scriu... Vă iubesc mult! 1 iunie 2020

Si va veni o zi când vom fi doar noi doi Când tot ce e sub soare eu voi lăsa 'napoi Și voi veni la Tine, în brațe mă vei lua Și-mi vei șopti cu drag: O, hai, copila mea! Până la urmă, Doamne, vom fi numai noi doi Ca doi prieteni vechi, dar unul din noroi Și altul Dumnezeu, desăvârșit și sfânt Tu, cel atotputernic, iar eu, numai pământ Până la urmă, Doamne, rămânem Tu și eu Tatăl și fiica Lui, plimbându-se mereu Pe drumuri de cristal, în Cerul luminat Uniți pentru vecie, eu om, cu Cel adevărat Până la urmă, Doamne, rămânem împreună Ne-om revedea cu dor și mă vei lua de mână Și apoi vom sta la masă, acolo-n casa Ta Unde cu sfinți și îngeri, cu toți ne-om bucura. 15 Mai 2020

Dacă mă-nedrept cu pași grăbiți spre lumea de păcat Și dacă vezi că sufletul mi-e tot mai tulburat Dacă la Tine cu ochii mei nu o să mai privesc Și vezi că pe cărări străine-ncep să rătăcesc,                                              Nu mă lăsa... De voi uita să îmi ridic privirea către Cer Și dacă vine ziua când nu o să mai sper Și chiar de viitorul mi-ar fi încețoșat Și sufletu-mi s-ar zbate, tot mai apăsat                                              Nu mă lăsa... Și dacă oamenii din jur pe rând m-ar părăsi Sau dacă-n noaptea grea nu Te voi mai găsi Și chiar de-n mine toți cu pietre ar arunca Și dacă eu spre Tine n-oi mai putea urca                                              Nu mă lăsa... Căci... cum ar putea țărâna să strige către Cer Cum aș putea eu, omul, să cred sau să mai sper Cum să mai am puterea să pot a mai visa Și cum, privind spre Tine, să pot a Te chema? De Tu nu Ți-ai întoarce privirea către noi Să Te-ngrijești, Păstorule, de ale Tale oi, N