Fărâme din sufletul meu...

  Ai obosit... și drumu-n continuare e pietros Atâta mers... iar soarele e tot întunecos Ți-s tălpile uscate, cu răni usturătoare  Și fiecare rană te doare tot mai tare E praf... și-s țepi împrăștiați pe cale Și-oricât ai vrea să urci, o iei mereu la vale Sunt ghimpi ce te-nconjoară pe ulița credinței Și te înțeapă-n taină în valea umilinței Îngenunchezi... bolnav de-atâta neputință Te prăbușești... să te ridici tu nu mai ai voință Privești în jur rănit, cu atâta disperare Nu-i nimeni să te vadă... oh, câtă nepăsare... Ridică fruntea sus, la capătul cărării Stă însuși Dumnezeu, ce nu te-a dat uitării El te așteaptă acolo, chiar dacă nu Îl vezi Ca să te strângă-n brațe, chiar și de nu mai crezi.

  Îmi pare că-i sfârșit de veacuri pe pământ Natura întreagă... într-o tăcută frământare Iar oamenii... tot ocupați cu goana după vânt Și mistuiți de adâncă îngrijorare Zi după zi, vești de necazuri grele Și iar dureri și chinuri și ispite În orice loc, răsună vești prea rele Tot mai ciudate și mai neîntalnite Noi ocupați... cu bârfe, certuri, patimi Tot mai departe-i Cerul luminos Prinși în capcane, secătuiți de lacrimi L-am pus într-o icoană pe Hristos. Și am uitat că vine și că-i tot mai aproape Și am rămas căzuți în neagra, lungă noapte Ni-i candela tot goală și fără de ulei Și viața fără rugă,  doar cu necazul ei. Să ne trezim, noi, oameni, să fim cu luare aminte Să umplem cupa noastră cu bine și credință Să avem grijă ce facem și cum rostim cuvinte Să-L așteptăm pe Mire cu-ntreaga noast' ființă.