Eram singură în cetate și mi-era deodată frig Am căutat căldură și am început apoi să strig Imi auzeam ecoul și în rest... nimic Doar ruine în juru-mi, în rest nu zăream nimic Mi-am apucat rochia în mâini și am început să alerg grăbită Nu puteam să mă opresc deși eram prea obosită Voiam să găsesc undeva o urmă de speranță Un loc unde să mă pot simți din nou în siguranță Și dintr-odată pe cărare spinii reci mă înconjoară Mă agață dintr-odată și mă fac toți de ocară Mă împiedic și de pietre aruncate în mine odată Și ajung într-o cămară rece și întunecată Ies afară, alerg în ploaie, căutând din nou căldură Dar e tot mai rece afară și ceață și calc pe zgură O, dar iată chiar ieșirea, o să plec de aici departe Căci mă așteaptă al meu Părinte, dincolo de acestea toate.
Popas la fântână... o simplă samariteancă de vorbă cu Hristos...