Eram singură în cetate și mi-era deodată frig

 

Eram singură în cetate și mi-era deodată frig
Am căutat căldură și am început apoi să strig
Imi auzeam ecoul și în rest... nimic
Doar ruine în juru-mi, în rest nu zăream nimic

Mi-am apucat rochia în mâini și am început să alerg grăbită
Nu puteam să mă opresc deși eram prea obosită
Voiam să găsesc undeva o urmă de speranță
Un loc unde să mă pot simți din nou în siguranță

Și dintr-odată pe cărare spinii reci mă înconjoară
Mă agață dintr-odată și mă fac toți de ocară
Mă împiedic și de pietre aruncate în mine odată
Și ajung într-o cămară rece și întunecată

Ies afară, alerg în ploaie, căutând din nou căldură
Dar e tot mai rece afară și ceață și calc pe zgură
O, dar iată chiar ieșirea, o să plec de aici departe
Căci mă așteaptă al meu Părinte, dincolo de acestea toate.