Fărâme din sufletul meu...

  S-a scris cândva pe cruce poemul mântuirii Cu sângele țâşnind de dragul omenirii Cu trupul sfârtecat și oasele zdrobite Cu carnea sfâșiată și mâini sus pironite S-a scris cândva iubirea pe dealul de durere Prin omul de la mijloc, fără de mângâiere Așa s-a scris iubirea, cu răni usturătoare Lăsând în urmă teamă și semne de-ntrebare S-a scris cândva-ntr-o vineri și încă se mai scrie Prin toți acei ce sufăr și câți or să mai fie Și iată cum iubirea se scrie-n suferință Până la duminica ce-aduce biruință.

  Miroase a sfârșit de toamnă pe la noi Cu ploi, un fum de ceață și copacii goi Cu oameni rătăciți pe străzi aglomerate Cu amintiri ce dor și vise îngropate Miroase a tristețe, a boală și durere Și lacrimi care curg fără vreo mângâiere Cu răni fără balsam și geamuri aburite Cu magazine pline și frunze veştejite Miroase a tăcere, cu măști pe fețe triste Cu bucuria care curând n-o să existe Cu trupuri obosite și case fumegânde Cu grădini cu frunze de colo și niciunde Miroase a nepăsare, a inimi tot mai goale A gânduri risipite pe a vieții lungă cale Miroase a gol, a ceață, a tot sau a nimic Căci omenirea toată se stinge câte un pic.