În agonia sufletului mereu frânt Stă omul amorțit în grea visare Și înăuntrul trupului scos din pământ Stau înghețate lacrimile amare O, câte doruri se aștern deodată Și pare că nicicum nu se mai împlinesc Însă în inima prea greu încercată E și un crâmpei de Cer și un cor îngeresc Au amorțit dorințe, amintiri și vise Celulele pe rând cu toate încremenesc Și spre cetatea porților mereu deschise Merg toate care aici nu se mai împlinesc.
Popas la fântână... o simplă samariteancă de vorbă cu Hristos...