În agonia sufletului mereu frânt
Stă omul amorțit în grea visare
Și înăuntrul trupului scos din pământ
Stau înghețate lacrimile amare
O, câte doruri se aștern deodată
Și pare că nicicum nu se mai împlinesc
Însă în inima prea greu încercată
E și un crâmpei de Cer și un cor îngeresc
Au amorțit dorințe, amintiri și vise
Celulele pe rând cu toate încremenesc
Și spre cetatea porților mereu deschise
Merg toate care aici nu se mai împlinesc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu