Ai obosit... și drumu-n continuare e pietros
Atâta mers... iar soarele e tot întunecos
Ți-s tălpile uscate, cu răni usturătoare
Și fiecare rană te doare tot mai tare
E praf... și-s țepi împrăștiați pe cale
Și-oricât ai vrea să urci, o iei mereu la vale
Sunt ghimpi ce te-nconjoară pe ulița credinței
Și te înțeapă-n taină în valea umilinței
Îngenunchezi... bolnav de-atâta neputință
Te prăbușești... să te ridici tu nu mai ai voință
Privești în jur rănit, cu atâta disperare
Nu-i nimeni să te vadă... oh, câtă nepăsare...
Ridică fruntea sus, la capătul cărării
Stă însuși Dumnezeu, ce nu te-a dat uitării
El te așteaptă acolo, chiar dacă nu Îl vezi
Ca să te strângă-n brațe, chiar și de nu mai crezi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu