Îmi pare că-i sfârșit de veacuri pe pământ
Natura întreagă... într-o tăcută frământare
Iar oamenii... tot ocupați cu goana după vânt
Și mistuiți de adâncă îngrijorare
Zi după zi, vești de necazuri grele
Și iar dureri și chinuri și ispite
În orice loc, răsună vești prea rele
Tot mai ciudate și mai neîntalnite
Noi ocupați... cu bârfe, certuri, patimi
Tot mai departe-i Cerul luminos
Prinși în capcane, secătuiți de lacrimi
L-am pus într-o icoană pe Hristos.
Și am uitat că vine și că-i tot mai aproape
Și am rămas căzuți în neagra, lungă noapte
Ni-i candela tot goală și fără de ulei
Și viața fără rugă, doar cu necazul ei.
Să ne trezim, noi, oameni, să fim cu luare aminte
Să umplem cupa noastră cu bine și credință
Să avem grijă ce facem și cum rostim cuvinte
Să-L așteptăm pe Mire cu-ntreaga noast' ființă.
Ce frumos.
RăspundețiȘtergereAșa este...