Fărâme din sufletul meu...

  Undeva într-o odaie... luminată Un biet om cu inima curată Pe podea îngenunchease Chipul... i se luminase Undeva într-o odaie-ntunecată Ascuns pentru patima purtată E un om cu haina greu pătată Inima... nu-i e curată În odaia luminată După ușa încuiată Omul cu lumina-n suflet Poartă pe chip un zâmbet În odaia-ntunecată După ușa încuiată Cel cu inima uscată Are fața încordată Și purtarea vinovată. Omule, care ți-e taina? Cine ești după ușa încuiată? Albă sau murdară-i haina? Îți e inima curată?.. sau pătată?

Sunt întuneric... Dar vreau sa fiu locaș pentru lumină Să fiu mai mult de-un bulgăre de tină Să pot cutreiera din nou vechea Grădină. Sunt neputință... Și port în piept amara suferință Cuprinsă într-un vas de umilință Și coaptă tot mereu cu lacrimi de căință. Sunt slăbiciune... Ascunsă în tot negrul din tăciune Atinsă de stropi de amărăciune Și scoasă afară din această lume. Sunt tăcere... Port gânduri frământate în durere Celule care ustură... mărunte, efemere Și-ntreaga mea ființă devine doar... tăcere.