În pas de sărbătoare

 

În pas de sărbătoare

E decembrie. Freamătul orașului e tot mai zgomotos. Luminile mai mari sau mai mici clipocesc sub lumina blajină a lunii. Soarele înghețat abia își mai conturează razele tremurânde. Zgomotul mașinilor devine asurzitor iar vitrinele magazinelor sunt tot mai stridente, îmbrăcate in culori de tot felul, îngrămădind cât mai multe lucruri.

Câțiva fulgi răzleți de nea ne-au vizitat săptămânile acestea, însă s-au scurs rapid lăsând în urma lor dâre de noroi amestecat cu asfalt și frunze uscate.

Oamenii... aleargă... aleargă spre o sărbătoare pe care o așteaptă din prag de toamnă. Totul e în mișcare.

În miezul acestui maraton, îmi îndrept gândurile spre prima astfel de sărbătoare.
Nu, nu a fost cu zăpadă, nici cu vreun cozonac sau cu lumini licărind pe deasupra străzilor.

A fost într-un grajd... a fost cu doi oameni simpli care au lăsat Viața să se nască, aducând astfel cele sfinte pe pământ...

El, chipul Vieții, a depășit bariere sociale și religioase... pentru a ajunge... la noi...
A trecut granița grajdului cu miros de bălegar, a primit la el păstori care purtau haine cu puternic miros de lapte de oaie, dar și magi care aveau oarecum alte convingeri religioase.

El se coboară la noi indiferent de locul în care ne găsește. Rătăcind, cu inimi frânte, în spitale, orfelinate sau azile. Orfani, văduve, bogați sau săraci. Intr-un oraș mare sau într-un sat mic. Mame obosite sau tineri plini de vlagă.
Bărbați sau femei
Ne caută pe toți... așa cum doar El știe să o facă... vorbind fiecăruia limbajul lui

Dar dintre toate locurile, Cel promis se naște într-un grajd... un altfel de loc decât noi ne-am fi așteptat... el se naște acolo unde este primit

Nu, nu e despre lumini, cozonac sau zăpadă... e despre noi, despre inimile noastre

Ieslea e locul în care stau animalele, un loc cu un miros puturos... dar totuși El se naște acolo

Poate...
povestea noastră e grea
sunt lacrimi pe obraz
Poate...
purtăm în suflet durere cronică
ne aflăm în situații disperate

Poate...
ne simțim în adâncul unei gropi, părăsiți, singuri

Aici, chiar aici, în punctul cel mai sensibil, ne trece pragul inimii vestea bună
Acesta este locul unde El se coboară
In mijlocul durerii, a disperării, a agoniei
In mijlocul prăbușirii, a zdrobirii noastre
În inima frântă
El vine...
El ia viață
Atunci ieslea devine palat pentru noul Rege și altar unde magii și păstorii se închină laolaltă

Acolo, doar acolo, El se coboară din înaltul cerului
Se coboară ca să mângâie unde alții au lovit
Se coboară ca să vindece unde alții au rănit

El aduce lumina în adâncimea întunericului
El aducea pacea în haosul vieților nostre

Iată despre ce e vorba până la urmă... despre Acela care vine să ne întâlnească pe noi... pe noi, cei răniți, zdrobiți, întristați... pentru a aduce mângâiere, alinare, vindecare

Astfel, însăși viața noastră devine o iesle, acel loc tainic în care începe adevărata Viață.. dacă... este primit...El...