Treceți la conținutul principal

Și bunica... e tot om

 

Când eram mică, o vedeam pe bunica doar ca pe o... bunică

Nu știam pe atunci că a fost mai întâi femeie, apoi soție, mamă... și abia mai târziu... bunică

Eu credeam că ea dintotdeauna a fost bunică

Mai târziu, când îmi povestea din copilăria ei din anii de război și foamete, mi-am dat seama că a fost și ea copil

Când îmi povestea despre bunicul, mi-am dat seama că a fost soție și apoi mamă

Apoi am crezut ca odată ce a ajuns bunică, o voi avea mereu cu mine

Și credeam că toată viața mea, oriunde voi fi, când voi reveni în acea curte, o voi găsi acolo pe... bunica

Într-o zi, bunica a murit... Și atunci mi-am dat seama că bunica a fost și ea, mai întâi de toate... om...

Și deodată, printr-o maturizare forțată, am înțeles că omul moare

Oricât de puternic ar fi, oricât de bogat, oricât de fericit... sau poate nu chiar... oricât de sănătos, orice a făcut în viață, oricâți copii a avut, oricâte studii sau diplome, oricâți prieteni l-au vizitat...

Și oricât de nemuritor pare uneori, într-o zi, omul... femeie sau bărbat, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac... moare...

Zaharia Stancu povestește cum, după moartea mamei, tatăl lui stătea la căpătâiul ei și ii spunea mereu și mereu "Ce mult te-am iubit"... Zaharia s-a întrebat atunci de ce abia acum își aude tatăl spunându-i mamei că a iubit-o? Ce folos mai aveau acum cuvintele acelea dacă biata femeie nu le-a auzit cât a fost în viață?

Așa facem și noi... De multe ori, nu le spunem celor dragi că îi iubim ca și cum îi vom avea mereu cu noi pe pământ...

Dacă mai ai o bunică sau o mamă, sau poate o soră, sau fiică sau soție... Spune-i că o iubești!

Mâine poate fi prea târziu...

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Poveste de toamnă

  E toamnă... după o vreme în care nu am mai modelat în litere gândurile ce le port, iată-mă luând din nou literele și modelând cu ele trăirile mele... E toamnă... Un amestec de cald și frig, de soare, nori și ploaie, de frunze încă verzui și frunze deja uscate și pictate în nuanțe arămii... Într-o toamnă de demult, după ce m-ai țesut minuțios în pântecele mamei mele, m-am născut când lutul meu a prins viață ieșind sângeriu din lutul mamei mele... mă aflu mărunțică în mâinile unui medic ce mă ridică în sus spunându-i mamei mele că are o fată... Într-o toamnă m-am născut din nou când inima mea a tresărit auzind bătăile inimii Tale... și am recunoscut îndată după bătăile inimii Tale ca Tu îmi ești Tată și că atunci, în acel moment, ai lăsat cele 99 de oi ca să mă salvezi pe mine... și de atunci mă tot salvezi... clipă de clipă... Într-o toamnă pruncul meu cel mare a prins viață,  ieșind prin lupte aprigi din lutul meu stors de putere... Într-o altă toamnă,  pruncul meu cel ...

Hands at work

I wish I could fly I wish I could touch the sky And all the sorrow, all the pain Just... simply... fly away I want You to hold my hand I need You to be my friend Do not ever let me go Instead... take, O Lord, my sorrow Take the broken an repair I will stay on the armchair I will look Your hands that work To renew all that is old. Mâini la lucru Aș vrea să pot zbura Aș vrea să pot atinge cerul Și tot necazul, toată durerea S-ar duce pur și simplu... Vreau ca Tu să mă ții de mână Vreau ca Tu să fii prietenul meu Nu îmi da drumul niciodată În schimb, ia, Doamne, durerea... Ia ce e frânt și repară Eu voi sta pe fotoliu Voi privi mâinile Tale la lucru Pentru a reînnoi tot ce a îmbătrânit...

V Â N T U L

  Cum mi-a bătut iar vântul în grădină Și-a luat cu el și vise frânte-n taină Cum pentru-un ceas nu a mai fost lumină Și întunericul mă acoperise ca o haină Cum mi-a bătut iar vântul în ogradă Și a spulberat în calea lui mai toate Cum peste gard priviri au vrut să vadă Ce se întâmplă... cât încă se mai poate Cum mi-a bătut iar vântul în curtea înflorită Și toate florile mi-au fost căzute la pământ Cum floarea mea deodată a fost zdrobită Dar viață este... și dincolo de un mormânt.