Când eram mică, o vedeam pe bunica doar ca pe o... bunică
Nu știam pe atunci că a fost mai întâi femeie, apoi soție, mamă... și abia mai târziu... bunică
Eu credeam că ea dintotdeauna a fost bunică
Mai târziu, când îmi povestea din copilăria ei din anii de război și foamete, mi-am dat seama că a fost și ea copil
Când îmi povestea despre bunicul, mi-am dat seama că a fost soție și apoi mamă
Apoi am crezut ca odată ce a ajuns bunică, o voi avea mereu cu mine
Și credeam că toată viața mea, oriunde voi fi, când voi reveni în acea curte, o voi găsi acolo pe... bunica
Într-o zi, bunica a murit... Și atunci mi-am dat seama că bunica a fost și ea, mai întâi de toate... om...
Și deodată, printr-o maturizare forțată, am înțeles că omul moare
Oricât de puternic ar fi, oricât de bogat, oricât de fericit... sau poate nu chiar... oricât de sănătos, orice a făcut în viață, oricâți copii a avut, oricâte studii sau diplome, oricâți prieteni l-au vizitat...
Și oricât de nemuritor pare uneori, într-o zi, omul... femeie sau bărbat, tânăr sau bătrân, bogat sau sărac... moare...
Zaharia Stancu povestește cum, după moartea mamei, tatăl lui stătea la căpătâiul ei și ii spunea mereu și mereu "Ce mult te-am iubit"... Zaharia s-a întrebat atunci de ce abia acum își aude tatăl spunându-i mamei că a iubit-o? Ce folos mai aveau acum cuvintele acelea dacă biata femeie nu le-a auzit cât a fost în viață?
Așa facem și noi... De multe ori, nu le spunem celor dragi că îi iubim ca și cum îi vom avea mereu cu noi pe pământ...
Dacă mai ai o bunică sau o mamă, sau poate o soră, sau fiică sau soție... Spune-i că o iubești!
Mâine poate fi prea târziu...
Comentarii
Trimiteți un comentariu