Chipuri de poleială

 

In plimbarea mea prin orașul de asfalt
Am zărit nespuse chipuri... suflete din infinit
Inimi ticluite-n taină, coborâte din înalt
Dar învăluite în tină, ca un duh ce-i adormit

Măștile încep să cadă.. deodată la pământ
Sunt chipuri de poleială... țesute pe un suflet frânt
Fiecare cu o rană, sau mai multe... sângerânde
Care nu sunt vindecate, ci ascunse și plăpânde

Sunt chipuri ce vor să pară că sunt bine
Pe sub bolta azurie de pe dealuri și câmpie
Dar în fond ascund sub riduri răni adânci și mari păcate
Care sunt nevindecate... nerostite, neiertate

Credeau toți că pot să-nșele, să ascundă ce e rău
Dar cu taina ta din suflet nu îl minți pe Dumnezeu
El cunoaște tot și toate, de cu zori și până-n seară
Iar de te ascunzi de mine, masca ta de poleială... n-o să țină...

Tot ce ascunzi în întuneric... chip de tină
Să nu uiți, ori azi ori mâine... iese la lumină...