Diminețile reci de noiembrie m-au întâmpinat aproape zi după zi cu ceață...
Privind pe fereastră, zăream dealurile învelite cu aceeași pătură albicioasă care se întindea nelăsând vreo fărâmă de soare să aducă lumină
Așa se întâmplă uneori și în viața noastră... se așterne ceața peste inimă și oricât ne luptăm, nu reușim să simțim căldura, să vedem Lumina... suntem învăluiți în neputințele noastre, în slăbiciunile noastre...
Cât de greu devine atunci fiecare pas pe care vrem să îl facem, fiecare mișcare a mâinii... încheieturile ne sunt blocate, legate în lanțuri și închise strâns cu lacăte... rămânem încorsetați în propriile gânduri, temeri, zbateri...
Ne aflăm dintr-odată cu aripile frânte, căzute la pământ, fără putere
Privim văzduhul cu dor de a zbura din nou deasupra celor ce ne-au ținut încorsetați, fără de bucurie, fără de liniște în suflet...
Ne uităm apoi către aripile noastre și le vedem căzute la pământ...
Ceața ne-a cuprins fiecare colț al inimii, iar noi rămânem legați, doborâți, încătușați...
Din adâncul în care ne aflăm strigăm cu putere căutând să vedem Lumina dincolo de perdeaua albă așezată la fereastra inimii...
Ah cum se risipește acum ceața
Cum prin fiecare crăpătură pătrunde câte o rază de Lumină...
Cum se așează din nou bucuria, liniștea...
Mulțumesc, Mântuitorule drag, pentru că Tu îmi ești Lumina pe cărarea vieții...
Privind pe fereastră, zăream dealurile învelite cu aceeași pătură albicioasă care se întindea nelăsând vreo fărâmă de soare să aducă lumină
Așa se întâmplă uneori și în viața noastră... se așterne ceața peste inimă și oricât ne luptăm, nu reușim să simțim căldura, să vedem Lumina... suntem învăluiți în neputințele noastre, în slăbiciunile noastre...
Cât de greu devine atunci fiecare pas pe care vrem să îl facem, fiecare mișcare a mâinii... încheieturile ne sunt blocate, legate în lanțuri și închise strâns cu lacăte... rămânem încorsetați în propriile gânduri, temeri, zbateri...
Ne aflăm dintr-odată cu aripile frânte, căzute la pământ, fără putere
Privim văzduhul cu dor de a zbura din nou deasupra celor ce ne-au ținut încorsetați, fără de bucurie, fără de liniște în suflet...
Ne uităm apoi către aripile noastre și le vedem căzute la pământ...
Ceața ne-a cuprins fiecare colț al inimii, iar noi rămânem legați, doborâți, încătușați...
Din adâncul în care ne aflăm strigăm cu putere căutând să vedem Lumina dincolo de perdeaua albă așezată la fereastra inimii...
Ah cum se risipește acum ceața
Cum prin fiecare crăpătură pătrunde câte o rază de Lumină...
Cum se așează din nou bucuria, liniștea...
Mulțumesc, Mântuitorule drag, pentru că Tu îmi ești Lumina pe cărarea vieții...
"Iisus le-a vorbit din nou și le-a zis: Eu sunt Lumina lumii. Cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții."
(Evanghelia după Ioan, cap 8)
Comentarii
Trimiteți un comentariu