Fărâme din sufletul meu...

Nu știe nimeni... Ce visuri porți în pieptul tău Ce doruri sunt simțite-n suflet Decât El singur, Dumnezeu El știe ce-ți ascunzi în zâmbet Nu știe nimeni... Ce lacrimi ți-au brăzdat obrazul Ce multe răni ascunzi sub haină Cum viața și-a schimbat macazul Cu disperări strigate-n taină Nu știe nimeni... Câtă agonie și ce povară Câte cuvinte de ocară Ai îndurat și acum și tu ai obosit Căci chiar prieteni te-au rănit. Nu știe nimeni... Dar El le știe... dezamăgiri, Și pietre aruncate-n tine Cu toate... doar El te primește Și prin toate El te ține.

Oamenii vorbesc despre multe lucruri... unii despre carieră, cumpărături, meteo, covid... alții despre fotbal, lipsa de timp, insomnie, trafic... tot mai mult se aud lucruri despre încălzirea globală, poluare, mașini, legi ciudate... dar puțini sunt ca el el vorbea despre dragoste... el, nea Stelică, vorbea despre dragostea de Dumnezeu și dragostea de oameni de la el plecam cu lecții de viață, plecam mai bogați spiritual, plecam cu lacrimi... la nea Stelică ne duceam mereu cu dor și bucurie mereu ne făcea să râdem... avea un simț al umorului tacticos și nu ne lăsa să vedem cât se chinuia el să respire, deși îi știam durerea oamenii vorbesc în multe feluri... vorbesc strigând, vorbesc iute, aspru, unii încruntați, mulți prea obosiți... Nea Stelică vorbea cu multă dragoste... dragostea aceea din Dumnezeu... cea pașnică, blândă, plină de lumină acum... nea Stelică a plecat Acasă... E cu Acela pe care sufletul lui l-a iubit și l-a slujit... noi l-am iubit mult și îl vom purta me...

  Ai obosit... și drumu-n continuare e pietros Atâta mers... iar soarele e tot întunecos Ți-s tălpile uscate, cu răni usturătoare  Și fiecare rană te doare tot mai tare E praf... și-s țepi împrăștiați pe cale Și-oricât ai vrea să urci, o iei mereu la vale Sunt ghimpi ce te-nconjoară pe ulița credinței Și te înțeapă-n taină în valea umilinței Îngenunchezi... bolnav de-atâta neputință Te prăbușești... să te ridici tu nu mai ai voință Privești în jur rănit, cu atâta disperare Nu-i nimeni să te vadă... oh, câtă nepăsare... Ridică fruntea sus, la capătul cărării Stă însuși Dumnezeu, ce nu te-a dat uitării El te așteaptă acolo, chiar dacă nu Îl vezi Ca să te strângă-n brațe, chiar și de nu mai crezi.

  Îmi pare că-i sfârșit de veacuri pe pământ Natura întreagă... într-o tăcută frământare Iar oamenii... tot ocupați cu goana după vânt Și mistuiți de adâncă îngrijorare Zi după zi, vești de necazuri grele Și iar dureri și chinuri și ispite În orice loc, răsună vești prea rele Tot mai ciudate și mai neîntalnite Noi ocupați... cu bârfe, certuri, patimi Tot mai departe-i Cerul luminos Prinși în capcane, secătuiți de lacrimi L-am pus într-o icoană pe Hristos. Și am uitat că vine și că-i tot mai aproape Și am rămas căzuți în neagra, lungă noapte Ni-i candela tot goală și fără de ulei Și viața fără rugă,  doar cu necazul ei. Să ne trezim, noi, oameni, să fim cu luare aminte Să umplem cupa noastră cu bine și credință Să avem grijă ce facem și cum rostim cuvinte Să-L așteptăm pe Mire cu-ntreaga noast' ființă.

  În întuneric... stă îngropată o sămânță vie De n-ar fi fost acolo, n-ar fi ajuns ce-avea să fie Stă și așteaptă în frig... o rază de lumină Și crede că viața-ntreagă îi este o ruină O, de nu ar fi scăldată în așa singurătate Ar ști că nu e îngropată într-o adâncă moarte Ci pentru înflorire, pentru a vedea lumina Pentru o nouă viață și-a locui grădina. Cu capul stă plecată, cu inima zdrobită Nu mai crede minunea, se simte părăsită Și se agață-n taină de-o veche promisiune Că va fi în lumină... dincolo de tăciune.

  Adevărul... E mai mult decât cuvintele rostite Sunt taine doar în miez de inimă trăite E mai mult decât tot ce s-a scris vreodată E un balsam pe rana care nu e vindecată Adevărul... nu e doar un glas care șoptește Adevărul e Acela care adânc mă prețuiește Nu e supărare, nu e răutate, nici strigare Este Acela singur care-n toate îmi e apărare Adevărul... cel mai scump care s-a scris vreodată A urcat pe deal cu crucea pe umăr purtată M-a iubit și S-a plecat mereu spre mine M-a găsit pierdut, dar m-a primit la Sine.

  Tu, Dumnezeu, cu picioare de om Ai pășit pe pământul uscat de păcat Tu, Dumnezeu, cu chipul de om M-ai primit atunci când toți m-au lăsat. Ești Dumnezeu, coborât pe pământ Și toți cei din jur șușotesc despre Tine Cum faci numai bine, scoli morți din mormânt Și vii plin de dragoste chiar și la mine. Tu ești Mesia, cel veșnic și sfânt Dar îmbrăcat cu un trup muritor Ești ca și mine, om din pământ Dar și un izvor de apă dătător. Ești Miel... și te lași pentru mine junghiat Zdrobit, sfâșiat de durere Dar vine și ziua când ești înviat Și-ntreaga Iudee-n tăcere.

  Te-a durut, Isuse, umărul sub cruce Dar mai mult, Isuse, vorba deloc dulce Te-au durut, Isuse, spinii de pe frunte Dar mai mult, Isuse, trădările crunte Te-au durut, Isuse, bicele romane Dar mai mult, Isuse, chipuri inumane Te-au durut, Isuse, palmele străpunse Dar mai mult, Isuse, gândurile ascunse Te-au durut, Isuse, picioarele rănite Dar mai mult, Isuse, vorbele primite. Te-au durut, Isuse, rănile și răstignirea Dar mai mult, Isuse, trădarea și umilirea. Te-au durut, Isuse... răni, ocare... toate Dar dragostea Ta a-ndurat... căci poate!

  Cel mai drag mi-e să vorbesc cu Tine Ești cel mai bun Prieten, cel mai drag Tu nu arunci, Isus, cu pietre-n mine Ci mă primești la pieptul Tău cu drag Cel mai drag mi-e să vorbesc cu Tine Tu nu mă lași să pier în necuprins Ci îmi primești și lacrimi și suspine Cu dragoste la pieptu-Ți mă ții strâns Tu nu m-arunci, Isus, cu nepăsare Ci mă iubești și mă primești mereu Tu-mi pui balsam pe răni usturătoare Și-mi ții în palma Ta sufletul meu. Iti mulțumesc... că nu mă dai afară Și niciodată singur' nu mă lași Ci Tu mă prinzi duios de a mea mână Din cel dintâi la cel din urmă pas.

  Când eram mică, o vedeam pe bunica doar ca pe o... bunică Nu știam pe atunci că a fost mai întâi femeie, apoi soție, mamă... și abia mai târziu... bunică Eu credeam că ea dintotdeauna a fost bunică Mai târziu, când îmi povestea din copilăria ei din anii de război și foamete, mi-am dat seama că a fost și ea copil Când îmi povestea despre bunicul, mi-am dat seama că a fost soție și apoi mamă Apoi am crezut ca odată ce a ajuns bunică, o voi avea mereu cu mine Și credeam că toată viața mea, oriunde voi fi, când voi reveni în acea curte, o voi găsi acolo pe... bunica Într-o zi, bunica a murit... Și atunci mi-am dat seama că bunica a fost și ea, mai întâi de toate... om... Și deodată, printr-o maturizare forțată, am înțeles că omul moare Oricât de puternic ar fi, oricât de bogat, oricât de fericit... sau poate nu chiar... oricât de sănătos, orice a făcut în viață, oricâți copii a avut, oricâte studii sau diplome, oricâți prieteni l-au vizitat... Și oricât de nemuritor pare un...

  În agonia sufletului mereu frânt Stă omul amorțit în grea visare Și înăuntrul trupului scos din pământ Stau înghețate lacrimile amare O, câte doruri se aștern deodată Și pare că nicicum nu se mai împlinesc Însă în inima prea greu încercată E și un crâmpei de Cer și un cor îngeresc Au amorțit dorințe, amintiri și vise Celulele pe rând cu toate încremenesc Și spre cetatea porților mereu deschise Merg toate care aici nu se mai împlinesc.

  Unde ești, Adame? Întreabă Domnul dimineață în grădină... Iată-mă ascuns, Stăpâne... se aude plin de teamă în surdină Pentru ce te-ascunzi? Ai mâncat din pom și ai mâna vinovată Oare n-aveai ce mânca? Pentru tine e grădina toată Unde ești tu, Moise? Vino să-ți salvezi poporul din casa lui Faraon Doamne, dar sunt bâlbâit, mai bine... ai alege un alt om Te găsesc păstor de turmă... patruzeci de ani la oi Oare nu-ți poți duce-n țară casa părinților tăi? Unde ești tu, Petre? Pân' la moarte merg cu Tine, ai promis odinioară Iată, a cântat cocoșul, și-am fost singur astă seară Te-a speriat ceata romană... săbii, lovituri, tropote de cai Ți-ai pus capul între palme, plângi cu amar și-n praf tu stai Unde ești tu azi, creștine? Crezi că-s Domn religios Dar m-am coborât la tine, purtând chipul lui Cristos De îmi vei deschide ușa, voi intra, voi sta cu tine Și îți voi ierta păcatul și vei fi veșnic cu Mine.

  Trecut-au anii... treizeci Și vă găsesc tot împreună Să vă dea Domnul alte zeci Și să rămâneți mână în mână Tata... tu, om plin de blândețe Mama, pe chip și-n suflet... frumusețe V-ați iubit, v-ați respectat Și prin viață v-ați purtat. Acum luați-vă de mână Pe genunchi să vă plecați Și pe Domnul luați de mână Mulțumind să vă rugați. Iar trec anii... cu iuțime Voi să mergeți înainte Spre veșnica Împărăție Când veți fi cu al vost' Părinte. Să luptați, să n-aveți teamă Domnul vă va răsplăti Să iubiți fără de seamăn Căci iubind, veți birui! La mulți ani, dragii mei părinți! Dumnezeu să vă binecuvânteze! Vă iubesc și vă prețuiesc! 🧡

  Ți-e sufletul flămând și rece Ți-e drumul greu și e pustiu Iar neputința te întrece Și cerul iar e cenușiu Vino la Mine, adu-ți povara Ce te apasă tot mai greu În palma Mea varsă-ți ocara Și ascunde-te în Dumnezeu. Ți-e inima de tot zdrobită Și-i sfâșiată de durere Mireasma-ți cade umilită Iar tu rămâi fără putere Vino la Mine, adu-ți amarul Ce se ascunde-n duhul tău Întinde mâna, ia paharul Și ascunde-te în Dumnezeu.

  În îmbrățișarea palmelor străpunse Nimic nu pare să mai doară Nici lacrimile ce se varsă ascunse Nici vorbele ce au fost spuse cu ocară. În îmbrățișarea palmelor străpunse E adăpost în vreme de furtună E cufăr de comori ascunse Unde ecoul iubirii răsună. În îmbrățișarea palmelor străpunse Tu torni balsam pe rana grea Faci bucurii din întristări ascunse Așa-i de scumpă îmbrățișarea Ta.